Sa o facem, dar...
...dar acest capitol va fi ceva mai cuprinzator. Din multe motive, la baza stand ...deformarea noastra, a fiecaruia. Se spune si deja cred ca stim cu totii ca ne aflam intr-o mare criza de constiinta, care ea apoi genereaza restul aparentelor crize. Prea ne-am obisnuit ca SINGURA noastra motivatie pentru a misca ceva sa fie castigul, materializat in bani. Aceasta "criza economica" de fapt este ca o criza de vindecare, menita doar sa ne atentioneze ca AM UITAT DE NOI.
Ceea ce eu va propun aici -dincolo de aparente- nu este sa castigam bani. Este mai degraba sa ne reamintim cum stau lucrurile in Creatie. O provocare, daca vreti, sa vedem DACA MAI SUNTEM CAPABILI SA FUNCTIONAM CORECT...
Ca atare, inainte de a spune "let'do it !", haideti sa aranjam intai lucrurile "in Lege". Suntem si in acest plan al experientei tocmai pentru a invata sa ne jucam, sa relationam corect, atat intre noi cat si cu diferitele obiecte de joaca.
Din "experienta 3D" am putut observa ca orice asa zisa afacere are trei stadii. Prima este cea bazata pe creativitate, bucurie, entuziasm si este in majoritatea cazurilor O REUSITA, cu un trend ascendent. Cea de a doua etapa clara intervine cand obisnuinta, rutina, plictisul, plafonarea inlocuiesc ingredientele emotionale initiale. Se poate chiar denumi o perioada de plafon, in sensul ca afacere mai merge din rutina, inertial. A treia faza este cea in care sentimentul preponderent devine ingrijorarea. Cand ai tras de afacere sa mearga cat ai putut, cand deja ai facut tot felul de inginerisme economice, cand presiunea nevoii de bani devine amenintatoare. Este clar faza terminala, care chiar nu mai are combustibil pentru a se redresa.
Daca am invatat ceva putem "vedea" acum.
Pentru a putea "misca ceva", chiar si cu finalizare in plan economic, TREBUIE, deci chiar e MUSAI sa fi pilotat doar de bucurie, creativitate, joc FARA MIZA.
Desigur daca investesti o suma mare de bani, senzatia de joc dispare, inlocuita fiind repede de "miza". Ca atare una din conditii este sa nu investesti mare lucru. Aceasta propunere exact asta urmareste.
Sa invatam sa punem in valoare, in urma experientei individuale, cu ajutorul si in folosul apropiatilor nostri ceva, un produs util.
Pentru asta eu as invita pe cei care vor adera sa nu se grabeasca. Sa ia acest produs si sa-l utilizeze cat mai creativ ei insisi, sa-i descopere valente pe care inca eu nu le-am pomenit. Poate ii ajuta sa indeprteze urmele de vopsea de pe sticla, poate ii ajuta sa curete mai usor geamurile la exterior...sunt foarte multe situatii in care va puteti exersa creativitatea cu acest produs netoxic si necoroziv. Abia dupa ce TU INSUTI te-ai "indragostit" (ca mine) de el, abia apoi propune-l altcuiva. In acest fel propunerea este cinstita, din convingere. O vei face cu bucurie. Cand te vei gandi sa-ti recuperezi contravaloarea, nu exagera pentru ca OMORI IN TINE BUCURIA ! TRECI PE PRIM PLAN interesul, pe care apoi il vei emite fara a fi constient oricui ii mai propui aceasta substanta. Si te asigur ca fiecare, indiferent gradul de constienta, are un detector deja specializat pentru acest gen de informatii. Prea multe tepe a luat fiecare, ca sa nu fie asa.
Sentimentul de JOC FARA MIZA este foarte sanatos sa stii sa-l mentii. In masura in care REUSESTI, abia ca rezultat vei constata ca, de fapt, ai miscat si bani. Creativitatea si ATENTIA te vor ghida pentru a-ti largi permanent cercul de prieteni, iar produsul este totusi un "consumabil", deci nu tine o vesnicie...
Intentia mea creatoare este CA TU SA TE SCHIMBI. Iti va fi util in alte variate circumstante. Este un pretext pentru a te antrena, cu miza mica. Daca aici vei reusi sa mentii bucuria jocului, vei deveni familiar cu asta, constatnd ca da, asa functioneaza MANIFESTAREA.
Desigur e un joc pentru etapa de tranzitie, ca multe altele, in alte directii. Cert este ca NU ESTE CONCURENTIAL, si nu contravine nici unei legitati. Diminueaza noxele in cazul curatarilor grele, in acest fel protejand mediul, ca si suprafetele de curatat.
Abia DACA TOATE ACESTEA le-ai inteles te rog sa spui hai sa o facem.
Numai bine tuturor!
Ca o completare pentru cei dornici de lectura, am copiat o pagina pentru voi:
„Munca va fi sublimată, până când va dispărea din activităţile umane.”
De milenii întregi munca este reflectarea unui blestem… efectul căderii. Prin studierea şi observarea sinelui, omul reduce distanţa dintre el şi lumea pe care a proiectat-o şi, implicit, vindecă nedesăvârşirea stărilor fiinţei lui şi, ca urmare, a realităţii lui.
Visătorul mi-a explicat că, de-a lungul timpului, în toate culturile, munca a fost percepută drept un efort, până când a devenit sinonimă constrângerii şi strădaniei. În limba acelor civilizaţii antice, definiţiile biblice ale durerii, ce caracterizau munca omului şi travaliul femeii la naştere, se împleteau şi îşi dezvăluiau originea comună. În accepţiunea termenului franţuzesc „travail” şi în anglo-saxonul „labour” era ascuns şi inclus, pentru totdeauna, un singur înţeles. La fel se întâmplă şi în spaniolă. La fel şi în dialectele antice, care sunt moştenitoarele directe şi continuatoarele invizibile ale viziunii greceşti.
„E vremea să transformăm munca în vis!” , a anunţat Visătorul, cu putere. Cuvintele Lui răsunau ca un strigăt de război, gata să înalţe sufletele şi să adune armate nesfârşite subdrapelul aceleiaşi cruciade.
„Folosiţi-vă toată puterea, timpul, energia şi tot ce aveţi la îndemână, pentru a concretiza ceea ce vă doriţi cu adevărat!”
Discursul Visătorului era îndreptat spre o audienţă planetară, către milioane de oameni care, asemenea mie, uitaseră zborul magic, visul.
„Arta de a visa, înseamnă să-ţi iubeşti sinele” , mi-a spus El, „Însă durează ani buni de autoobservare şi atenţie, pentru a-ţi redescoperi voinţa şi a-ţi redobândi integritatea pierdută.” A mai afirmat că tinerilor le este mai uşor să redescopere ceea ce îşi doresc cu adevărat. Voinţa, visul tinerilor nu sunt pe deplin îngropate.
„O şcoală adevărată înlătură toate obstacolele din calea visului. În loc să impună falsitatea şi concepte nefolositoare, o şcoală adevărată îi eliberează pe tineri de temeri, superstiţii şi de somnul hipnotic care îi izolează în ghetoul periferic al umanităţii dependente.”
Tatăl meu, în felul lui, încercase să mă încredinţeze unei şcoli care să-mi hrănească fiinţa, după ce analizase toate instituţiile religioase. Însă barnabiţii, pe acea vreme deja încarceraţi în povestea despre lume, încetaseră să mai pregătească oameni responsabili, o elită conducătoare. Până şi ei uitaseră.
„Cei ce iubesc ceea ce fac, nu sunt dependenţi. Cei ce iubesc, nu au timp de vândut. Numai cei ce nu iubesc pot fi recrutaţi şi plătiţi. Cel ce iubeşte este nepreţuit.”
„Printre marile iluzii ale celor ce muncesc” , a spus El „se numără şi aceea că primesc o retribuţie. De fapt, ceea ce este considerat a fi răsplată, plată sau salariu, reprezintă doar o compensaţie parţială şi modestă, pentru pagubele induse de condiţia de dependenţă.”
Acea definiţie, pe care am subliniat-o de mai multe ori în carneţelul meu, se situa la ani-lumină distanţă de tot ceea ce eram obişnuiţi să credem şi să gândim. Durerea „benefică” a unei răni ce se vindecă este însoţită de conştientizarea acelei decăderi morale şi fizice pe care oamenii o îndură sau pe care şi-o produc atunci când muncesc fără creativitate, fără dragoste, în medii poluate psihologic.
În alcătuirea ei, viziunea Visătorului anticipa înălţarea unei omeniri mult mai fericite, eliberate şi responsabile, descătuşată de dependenţă şi devotată doar activităţilor pe care le iubea. El a prezis că această înălţare va fi însoţită, inevitabil, de o economie mai profitabilă, de o reducere persistentă şi progresivă a efortului, a muncii trudnice şi de un declin al educaţiei tradiţionale.
Economia nu se bazează pe muncă, ci doar pe fericire. Fericirea înseamnă economie. Şcolile vechii omeniri se clădesc tocmai pe conceptul opus. Ele sunt mugurii unei atitudini psihice, ai unei întregi civilizaţii care încă receptează munca drept o caznă, o pedeapsă şi ai unei societăţi care pe vremuri folosea sclavii şi astăzi trebuie să educe o armată de rataţi, oameni capabili să accepte durerea insuportabilă a dependenţei.
„La vârsta de şapte ani, spartanii nu mai depindeau şi erau educaţi într-o şcoală a curajului, unde deveneau războinici invincibili şi geniali, eroi, în timp ce astăzi, la aceeaşi vârstă, copiii sunt integraţi în armata tristă a adulţilor. Transformarea lor este lesne de observat. Bucuria jocului, emoţiile frenetice, entuziasmul, adaptabilitatea, curajul sunt tot mai des înlocuite cu inocularea unei emoţii aparent umane: invidie, gelozie, ranchiună, anxietate, teamă şi cu dobândirea unor obiceiuri nesănătoase, autocompătimirea, vorbăria, disimularea şi minciuna, împreună cu imitarea acelor grimase care sunt măştile degradării lor. Încarcerarea libertăţii copiilor, frângerea aripilor visului lor sunt acte imorale, pe care umanitatea în stadiul actual este neputincioasă să le perceapă, pe care însă le plăteşte cu miile de boli sociale care o năpădesc şi cu o economie întemeiată pe dezastre.”
Pauza care a urmat a fost excesiv de lungă. Imensul Huangpu fusese absorbit de negura nopţii şi numai traficul maritim, încă aglomerat la acea oră, cu faruri mişcându-se înainte şi înapoi, ne îngăduia să-i ghicim prezenţa. Sub un felinar de pe malul Bundului mi-am răsfoit notiţele cu această lecţie de neuitat şi am notat toate cuvintele de încheiere. „Ca şi o zdruncinătură a trenului, cu care te obişnuieşti la un moment dat, durerea dependenţei devenea o parte a existenţei noastre, o constantă firească şi, în mod absurd, o prezenţă plăcută în viaţa noastră. Abandonarea ei ar fi fost, pentru un adult, o acţiune imposibilă.”
Linkul este acesta:
http://portalspiritual.com/lectura-zilei/8-9-fa-doar-ceea-ce-ti-place-scoala-zeilor-capitolul-8-la-shanghai-cu-visatorul/
Ca o completare pentru cei dornici de lectura, am copiat o pagina pentru voi:
Stefano Elio D’Anna – Scoala Zeilor
9. „Fă doar ceea ce-ţi place!”
„Munca reprezintă răsfrângerea unei psihologii imature.”
Rolul pe care un om îl ocupă în lume este cel mai evident simptom de nedesăvârşire, cea mai simplă cale de întoarcere la miezul tuturor bolilor lui.
„Poţi face numai ceea ce eşti. Când acest lucru îţi este clar şi îţi intră în sânge, vei şti cum să descoperi cauza.” Să te schimbi, înseamnă să intervii în orice clipă în modul tău de a simţi, aducând lumină în viaţa ta. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai elevate vor fi rolurile tale. Cu cât vei fi mai responsabil, cu atât mai puţin vei fi dependent. Acest lucru îţi permite să înlături suferinţa inerentă din fiecare rol şi să transformi sudoarea muncii în vis.„Munca va fi sublimată, până când va dispărea din activităţile umane.”
De milenii întregi munca este reflectarea unui blestem… efectul căderii. Prin studierea şi observarea sinelui, omul reduce distanţa dintre el şi lumea pe care a proiectat-o şi, implicit, vindecă nedesăvârşirea stărilor fiinţei lui şi, ca urmare, a realităţii lui.
Visătorul mi-a explicat că, de-a lungul timpului, în toate culturile, munca a fost percepută drept un efort, până când a devenit sinonimă constrângerii şi strădaniei. În limba acelor civilizaţii antice, definiţiile biblice ale durerii, ce caracterizau munca omului şi travaliul femeii la naştere, se împleteau şi îşi dezvăluiau originea comună. În accepţiunea termenului franţuzesc „travail” şi în anglo-saxonul „labour” era ascuns şi inclus, pentru totdeauna, un singur înţeles. La fel se întâmplă şi în spaniolă. La fel şi în dialectele antice, care sunt moştenitoarele directe şi continuatoarele invizibile ale viziunii greceşti.
„E vremea să transformăm munca în vis!” , a anunţat Visătorul, cu putere. Cuvintele Lui răsunau ca un strigăt de război, gata să înalţe sufletele şi să adune armate nesfârşite subdrapelul aceleiaşi cruciade.
„Folosiţi-vă toată puterea, timpul, energia şi tot ce aveţi la îndemână, pentru a concretiza ceea ce vă doriţi cu adevărat!”
Discursul Visătorului era îndreptat spre o audienţă planetară, către milioane de oameni care, asemenea mie, uitaseră zborul magic, visul.
„Arta de a visa, înseamnă să-ţi iubeşti sinele” , mi-a spus El, „Însă durează ani buni de autoobservare şi atenţie, pentru a-ţi redescoperi voinţa şi a-ţi redobândi integritatea pierdută.” A mai afirmat că tinerilor le este mai uşor să redescopere ceea ce îşi doresc cu adevărat. Voinţa, visul tinerilor nu sunt pe deplin îngropate.
„O şcoală adevărată înlătură toate obstacolele din calea visului. În loc să impună falsitatea şi concepte nefolositoare, o şcoală adevărată îi eliberează pe tineri de temeri, superstiţii şi de somnul hipnotic care îi izolează în ghetoul periferic al umanităţii dependente.”
Tatăl meu, în felul lui, încercase să mă încredinţeze unei şcoli care să-mi hrănească fiinţa, după ce analizase toate instituţiile religioase. Însă barnabiţii, pe acea vreme deja încarceraţi în povestea despre lume, încetaseră să mai pregătească oameni responsabili, o elită conducătoare. Până şi ei uitaseră.
„Cei ce iubesc ceea ce fac, nu sunt dependenţi. Cei ce iubesc, nu au timp de vândut. Numai cei ce nu iubesc pot fi recrutaţi şi plătiţi. Cel ce iubeşte este nepreţuit.”
„Printre marile iluzii ale celor ce muncesc” , a spus El „se numără şi aceea că primesc o retribuţie. De fapt, ceea ce este considerat a fi răsplată, plată sau salariu, reprezintă doar o compensaţie parţială şi modestă, pentru pagubele induse de condiţia de dependenţă.”
Acea definiţie, pe care am subliniat-o de mai multe ori în carneţelul meu, se situa la ani-lumină distanţă de tot ceea ce eram obişnuiţi să credem şi să gândim. Durerea „benefică” a unei răni ce se vindecă este însoţită de conştientizarea acelei decăderi morale şi fizice pe care oamenii o îndură sau pe care şi-o produc atunci când muncesc fără creativitate, fără dragoste, în medii poluate psihologic.
În alcătuirea ei, viziunea Visătorului anticipa înălţarea unei omeniri mult mai fericite, eliberate şi responsabile, descătuşată de dependenţă şi devotată doar activităţilor pe care le iubea. El a prezis că această înălţare va fi însoţită, inevitabil, de o economie mai profitabilă, de o reducere persistentă şi progresivă a efortului, a muncii trudnice şi de un declin al educaţiei tradiţionale.
Economia nu se bazează pe muncă, ci doar pe fericire. Fericirea înseamnă economie. Şcolile vechii omeniri se clădesc tocmai pe conceptul opus. Ele sunt mugurii unei atitudini psihice, ai unei întregi civilizaţii care încă receptează munca drept o caznă, o pedeapsă şi ai unei societăţi care pe vremuri folosea sclavii şi astăzi trebuie să educe o armată de rataţi, oameni capabili să accepte durerea insuportabilă a dependenţei.
„La vârsta de şapte ani, spartanii nu mai depindeau şi erau educaţi într-o şcoală a curajului, unde deveneau războinici invincibili şi geniali, eroi, în timp ce astăzi, la aceeaşi vârstă, copiii sunt integraţi în armata tristă a adulţilor. Transformarea lor este lesne de observat. Bucuria jocului, emoţiile frenetice, entuziasmul, adaptabilitatea, curajul sunt tot mai des înlocuite cu inocularea unei emoţii aparent umane: invidie, gelozie, ranchiună, anxietate, teamă şi cu dobândirea unor obiceiuri nesănătoase, autocompătimirea, vorbăria, disimularea şi minciuna, împreună cu imitarea acelor grimase care sunt măştile degradării lor. Încarcerarea libertăţii copiilor, frângerea aripilor visului lor sunt acte imorale, pe care umanitatea în stadiul actual este neputincioasă să le perceapă, pe care însă le plăteşte cu miile de boli sociale care o năpădesc şi cu o economie întemeiată pe dezastre.”
Pauza care a urmat a fost excesiv de lungă. Imensul Huangpu fusese absorbit de negura nopţii şi numai traficul maritim, încă aglomerat la acea oră, cu faruri mişcându-se înainte şi înapoi, ne îngăduia să-i ghicim prezenţa. Sub un felinar de pe malul Bundului mi-am răsfoit notiţele cu această lecţie de neuitat şi am notat toate cuvintele de încheiere. „Ca şi o zdruncinătură a trenului, cu care te obişnuieşti la un moment dat, durerea dependenţei devenea o parte a existenţei noastre, o constantă firească şi, în mod absurd, o prezenţă plăcută în viaţa noastră. Abandonarea ei ar fi fost, pentru un adult, o acţiune imposibilă.”
Linkul este acesta:
http://portalspiritual.com/lectura-zilei/8-9-fa-doar-ceea-ce-ti-place-scoala-zeilor-capitolul-8-la-shanghai-cu-visatorul/
